Povestea pietrei

Simt că sînt gîdilat de apa care mă acoperî aproape de tot şi care roade din mine neîncetat. Da, sint un piertoi din mijlocul unui rîu de munte.

E frumos să fii piatră, şi dureros totodată, deoarece trebuie să ţii totul în tine şi nu poţi să spui nimic, pentru că şoapta ta o aud numai cei învăţaţi să audă.

"Oh, dar ce greutate plăcută s-a aşezat pe umerii mei? Hai să vedem. Da, uite-o cum lipăie cu picioruşele ei desculţe pe corpul meu rece şi neprimitor care îi dă fiori." Azi parcă e mai absorbită ca de obicei. Oare la ce gîndeşte? aţi spune voi. Asta e, voi nu ştiţi că pietrele ştiu gîndurile oamenilor, pentru că, sînt mute ţi închid în sinea lor frămîntări, dar şi bucurii strînse acolo de-a lungul mileniilor şi care sint destăinuite doar pîrîului care curge la vale ca un geamăt de suspine de dragoste, sau vîntului care duce un cor de voci prin frunzele atît de lucioase în bătaia soarelui sau a lunii.

E atît de pierdută în gîndurile ei încît nici nu observă că eu sînt absorbit de înfăţişarea ei. Fata e mlădioasă şi simt cum bătăile inimii ei mă învăluie, iar în trupuşorul acela lipit de mine clocoteşte viaţa; destoinică realizare a Creatorului. Dar gîndurile ei nu sînt cu mine. Se gîndeşte la iubitul ei pierdut undeva în întunericul nopţii. Deodată o apăsare îmi spune că sufletul iubitului a venit chemat de gîndurile ei, ca nişte lungi fire nevăzute. Sufletul îi mîngîie obrazul şi părul ei răsfirat pe mine. Ea tresare, şi parcă simte mîngîierea şi zîmbeşte la Lună. Presimt că în acelaşi moment sufletul ei îşi sărută iubitul sădindu-i în suflet parcă o adiere care stinge pentru moment focul dorului. Pentru că ei ştiu că distanţa nu desparte pe oameni ci îi apropie. Fata a adormit cu şoapta pîrîului în amintire şi alintarea mîngîierilor. Visează. Bănuiţi ce. Dar noaptea trece repede pentru mine care nu dorm şi zorii zilei se anunţă prin lumina care invadează valea şi aşterne rouă pe florile mute de somn şi de visare.

Fata se trezeşte parcă odată cu apariţia primei raze de soare ce a sărutat obrazul ei catifelat. Se ridică şi pasul ei e mult mai sigur, gîndurile ei, mult mai hotărîte, iar gura îi înfloreşte într-un surîs. Buzele ei calde îmi ating parcă într-un sărut, trupul meu, ca o mulţumire pentru găzduire. Inima mea de piatră tresare de bucurie: "Mai sînt şi astfel de oameni!". Fata pleacă, şi ştiu că va mai veni pentru a-mi încredinţa gîndurile ei, mie, ca o spovedanie mută.

Dar vai! În stagnarea mea nu m-am gîndit că o să plec din pîrîul care mă cioplea. Şi totuşi iată ca am fost luată, ridicată de această imensă cupă şi am căzut cu un zgomot asurzitor pe metalul neprimitor, care a desprins o bucată din mine. Dar asta nu a fost tot. Am ajuns într-un loc unde mi-au spart trupul în mii de bucăţi şi unde m-a cuprins o durere de nedescris. O bucăţică din mine a sărit în buzunarul unui om, un băiat, care tocmai trecea pe acolo. Nici nu ştiţi ce bucurie am trăit cînd după o lungă călătorie am simţit o mînă caldă, şi am ştiut că sînt salvat. Era fata cea frumoasă. M-a privit cu ochii ei blînzi si mari, iar apoi m-a prins într-un lănţişor la gîtul ei. De atunci nu m-a părăsit niciodată. Poate ştia cine sînt, poate nu, dar bunătatea ei m-a copleşit.

Aceasta este povestea mea, cu care v-am plictisit ochii şi v-am irosit timpul, care pentru om pare atît de preţios. De atunci a trecut mult timp, şi frumuseţea ei s-a ofilit, dar bunătatea şi blîndeţea din ochii ei nu a dispărut niciodată. Daca pietrele pot plînge, atunci am plîns cînd s-a stins într-o zi de iarnă şi cînd nu am mai simţit căldura inimii ei alături de mine. De aceea sînt trist azi în această casetă de lemn, în care îmi depăn amintirile în aşteptarea Ei.

End.

Destinul stelar a lu' Gore

... în curînd ...

Blocada Spartă

e pe vine :)

Bariera Astrală

Motto: Norocul tău că în spaţiu nu plouă.

Negoianu îşi îndreptă spinarea şi "se uită" la cronometru:
- Da, aproape am ajuns.
"Se uită" la Gore. Acesta dormea adînc, prins de furorii întîmplării. Pereţii pavaţi cu tuburi încadrau cele două intrări în sala meselor în care se aflau. Furgonul spaţial VASP~3D-5AH de tip nou era prevăzut cu două intrînduri şi 3 camere dintre care una era cea în care protagoniştii noştri îşi aveau masul.

Negoianu îl trezi pe Gore care năbădăios se uită şi el la cronometru, dar degeaba. Negoianu avea dreptate, din păcate aveau treburi de realizat şi apoi urmau să treacă pe lingă admirabila Lotcă spaţială 1SVHM, staţie colonizată şi prefăcută într-un adevărat univers economic de curînd. Pe această Lotcă 1SVHM se găsea tot ce îşi dorea inima, concurenţa spunîndu-şi cuvîntul la tot pasul. Reclamele ţiuitoare care se vedeau chiar şi de pe Pămînt (rămas acum locuit doar de generaţia înaintată) îţi atrăgeau ochii încă de la intrarea în sistemul solar.

Lotca 1SVHM era proiectată strict pentru distracţii şi recreeri umane după îndelungi călătorii spaţiale în care pericolul era aproape iminent la tot pasul. Negoianu manevră furgonul VASP~3D-5AH cît mai aproape de paradisul galaxiei. Cei doi erau lipiţi cu ochiul de singurul hublou al furgonului spaţial, ca să poată savura imaginile nu tocmai ortodoxe de pe uriaşul pancard-cine unde ca de obicei rulau filme interzise sub 160 ani.

Vi s-ar părea o cifră cam mare aceasta, adică 160 de ani dar avînd în vedere culturalizarea intensă a pămîntenilor porniţi de-a lungul spaţiului ea se explică. Un om normal îşi poate începe gîndul de a întemeia o familie doar pe la 180 de ani, deci vă daţi seama de implicaţiile psihologice ale pancard-cine-ului asupra unui adolescent de doar 100 de ani.
Negoianu interesat îl întrebă pe Gore:
- Ce vezi, ce vezi?
- Bine mă.
- Spune-mi şi mie, măi Gore nu te lăsa abrutizat de cuvintele mele rugătoare.
- Văd multe şi aud puţine...
- Bine dar eu aud tot, însă nu pot vedea nimic.
- Asta tu ţi-ai aleso la naştere. Tu ai vrut auzul, iar eu care încă nu eram conştient am vrut văzul.

Cei doi, Negoianu şi Gore erau de fapt gemeni, ceea ce nu se tolera într-o societate aşa de avansată, deci pentru a nu omorî pe unul dintre ei i-au pus să aleagă. Alegerile lor le cunoaşteţi. Acum erau în drum spre Planeta Toleranţilor unde sperau să primească fiecare ce nu îi lipsea celuilalt.

Gore se gîndi : "Ce bine era înainte" şi atunci se simţi din toată puterea cuvîntului reîncarnat greşit. Îşi aduse aminte de Gora cea frumoasă ca sălbaticul pustiei albaneze, cu dinţii fragezi ca macriciul cîmpului, cu năsucul ei cald şi la obiect. "Necunoscute căi calea îţi aduce" gîndi transpirînd din greu Gore mîngîind hubloul în care Lotca 1SVHM mai era doar un punct în spaţiu. Ultimul lucru pe care şi-l amintea din viaţa anterioară fu că Gora uitase teleportorul de ţînţari deschis şi el, pe cînd încerca să îl oprească, acesta îl aruncă în bălăriile spaţiului unde Gore muri înfipt într-un ciot ornamental. Apoi filmul se rupse şi se trezi inconştient la naşterea lui prin reîncarnare. Uitîndu-se alături îl văzu pe Negoianu şi începu să-şi plîngă de milă: trebuia să aleagă.

Spaţiul şi timpul i se păreau absolute chiar în raport cu ele însuşi. Negoianu îşi aprinse ţigara holografică pentru a putea savura momentele din tinereţe cînd viaţa i se părea un mit frumos. Îl atinsese fericirea fără să realizeze de ce însuşi el se opunea. Cadranul iconometric îl aduse la realitate: treceau prin vama bulgară. De departe se vedeau Bacurile stelare SAMT. Simţurile nu îl înşelaseră. Tocmai se înnora.

Furgonul îi adusese cu bine pînă aicea dar de aicea aveau să meargă pe jos. Dar nu mai aveau mult. În zare se zărea Mărgelatul, al doilea satelit al Planetei Toleranţilor. Enciclopedia interactivă se derula pe ecranul monitorului fără nici o noimă a realităţii spontane. Dezordonat Negoianu auzea fără nici o crispare difuzorul din stînga lui. Dar el, el, Negoianu, cine fusese de fapt înainte?

Viaţa îi fu frumoasă, fără a se putea separa de ceilalţi, o societate sănătoasă politic. El trăise de fapt în vremea lui Zăzoală vodă şi se simţise fericit. Soţia sa Lolynko era frumoasă ca buruiana astrală, cu ochi căprui, căscaţi înspre pleoape, cu obrajii pleoştiţi aiurea pe un schelet cranian puternic, cu buze de negru şi cap ţuguiat înapoi acoperit de un păr fierbinte, sentimental spiralat în culoarea azurie a bomboanelor şi pe vremea aceea sovietice. Năsucul negricios cu nările lăsate şi largi, cu vîrful moale şi ascuţit trăda o uşoară parvenire socială din partea acesteia. Fiica banului Zăzoală, Lolynko îl seduse pe Negoianu la un congres sindical, unde se afirmase ca arhitectă. Multe ştia face femeia asta, nu degeaba fusese şcolită de banul Zăzoală, tatăl său.

Lolynko nu era cochetă în zadar, ci se îmbrăca frumos, simplu, preferînd ce era la modă nu ce era comod. Hainele care le lua erau în general de culoare neagră, culoarea favorită a Lolynkăi. Oricum ea îl înălţase pe Negoianu, nu degeaba spune vorba aia "Doar femeia te înalţă". Ea clevetise şi se băgase pe sub pielea tuturor, şi încet, încet Negoianu se sui pe firmamentul ţării strălucind ca o potcoavă ruginită pe vreme de ploaie. Aşa fu Negoianu care acuma se nostalgia buclîndu-şi părul în haloul de sintetizat gem şi alte produse culinare.

Trilogia lui Gore

Piesa face parte din trilogia:

1. Bariera Astrală
2. Blocada Spartă
3. Destinul stelar a lu' Gore

Navele:
Furgonul spaţial VASP~3D-5AH.
Indicaţie tehnică:

• pescaj 500 TDedway.
• două intrânduri şi trei camere.
• sala meselor prezentă, cu două intrări.

Lotca Spaţială 1SVHM.
Schiţă tehnică:

• pescaj – la îndemâna regizorului.
• are pancard - cine.
• are reclame ţiuitoare.

Alte nave vor apărea doar spontan şi la voia întâmplării pe parcursul romanului.

Indicaţie de ordin tehnic:
În rolurile principale ( "vor juca" ) se recomandă introducerea de actori definitorii.
Sugestii:
Gore: Chuck Norris.
Negoianu : Jean Claude Van Damme.
Cu precizarea a se lua în vedere diferenţa de lungime. Negoianu ( actorul ) va avea în permanenţă un scăunel asupra lui.

Planete
Planeta Toleranţilor
Planetă cu 3 sateliţi:

• Slena - roşu şi scrie "Coca Cola" pe el.
• Margelatul - fabricat în 2972 din cutii de bere, de unde şi numele ( pămîntenii nu aveau ce face cu deşeurile de beer-cola şi le-au dat toleranţilor care au avut această minunată idee.
• Lumbago - un satelit sub formă de vertebră cu lumini de poziţie verzi.
  Raza - 7.000 Km
  Nucleul - metalic
  Ocean - 60%
  Pămînt - 20% restul de 20% zone lagunare în care tîrgoveţii îşi vindeau marfa.
  Legendarul Liucaş Mango este pe buzele tuturor pentru că el a creat toată faza cu lagunele.

Gore dă la facultă....

(Cum să nu ajungi în Recycle Bin-ul umanităţii - titlu alternativ)

(Timişoara)

În remorka ce ducea către oraşul aruncat în bezna sexualitaţii precoce, Gore se gîndea la răspunsurile care le învăţase pe derost pentru admiterea la facultate. Acolo, în acăsuca lui, îşi aducea aminte imediat de răspuns, dar acum era emoţionat şi mai ales luna de pe cer îi şoptea răutăcioasă: o să pici, o să cazi, he, he. Gore se concentră atunci într-un punct. Era Gore mare, dar aşa concentrat într-un punct i se parea că e mic. Dar trebuia să-şi adune puterile căci pe la ora opt avea primul examen: la Algebră+Analiză.

Vedea clar cartea în capul lui. Din munţi, Gora rostea cu voce tare răspunsurile, şi nu oricum, ci răspicat, ca să le priceapa şi bietul Gore. Şi vai, cît ar fi vrut Gore să nu vina la facultate, dar ce să-i faci, cum să treacă peste ambiţia măreată a lui Gora care îl dorea om cu facultate.

Ajunseră zdruncinaţi bine în centru, unde îl aruncară din remorkă drept într-un tomberon ca să cadă şi Gore pe moale. Ei vroiau să prindă Dallasu' căci îl aveau înregistrat pe video, şi se grăbeau să nu se răcească (exfolieze).

Aşa că ei duşi au fost, şi Gore le mulţumi în gind şi sări afară din tomberon. O total altă lume decît o ştia i se deschise în faţă. Nu fusese nici la înscrieri căci tot Gora cea descurcăreaţă aranjase asta.

[...]

Centrul era luminat feeric, doar că Gore, cu gura căscată, nu avea el timp de asta şi se zgribuli repede pe prima banca găsita în cale. Îşi puse ceasul să sune la ora impară căci era superstiţios, şi se culcă liniştit. Totul era pe drumul cel bun. Visă că Gora îl mîngîia pe fruntea lui plina de suspine şi îşi aduse aminte că aşa fusese în ziua aceea cînd arară în balcon. Şi zîmbi degajat în somn.

Ceasul sună primul, apoi sună Gore. Căci fusese gornaş în armată, şi de atunci avea apucături, şi îl vorbeau şi cocoşii lui căci îi trezea cu noaptea în cap. O luă agale spre facultate. Trecu peste podul din centru şi se uită în sus. Era impunătoare facultatea şi în sinea lui, Gore era mîndru. Se gîndea căci bine va fi cînd şi el va fi la fel de impunător ca şi această clădire din faţa lui. Se opri şi urmări cu privirea rîul de dedesuptul lui. În sinea lui era fericit, căci ştia că rîul ajungea într-un tîrziu la Gora lui cea frumoasă ca mărgeanul.

Ce ştia Gore ce îi va aduce viatza?! El spera doar sa nu ajungă în Recycle Bin-ul umanităţii. Se arunca cu trăinicie, cu capul înainte. Şi cum să n-o facă căci o făcea de dragul lui Gora. Gore intră în facultate la ora 6:00. O femeie de serviciu rătăcită tot cauta ieşirea de ieri seară. Cînd îl văzu pe Gore îi sări în cîrcă şi-i ţipă ca din gură de şarpe:

"-Scoate-mă de aici!"
Gore, surprins de primire nu ştiu ce să facă, dar pe loc îşi reveni şi o trînti jos pe femeia surprinsă:
"-Au tu muiere, ai grijă că în inima mea numai loc pentru una este, şi ceea e Gora, aşa că nu te da la mine că nu-ţi merge!"

Femeia impresionată de tăria inimii lui Gore găsi imediat drumul către ieşire şi se pierdu în zorii fierbinţi ai dimineţii zilei de examen. În mintea lui Gore răspunsurile zăceau clare ca şi legile de pe pietrele lui Moise. Timpul ticăia încet în ceasul din buzunarul lui Gore, care incepuse să-şi ascută stiloul pe care îl luase Gora de la iarmaroc. Gore vroia să scrie "subţire" la examen.

Începuse să se facă ziuă de-a binelea şi Gore citise deja toate panourile frumos decolorate din facultate. Află multe lucruri, şi se îndreptă spre sala de curs în care trebuia să-şi etaleze talentul. În bancă Gore stătea ţanţoş căci exersase acasă la biroul lui făcut din butuci de stejar. Şi binenţeles că tot Gora îl învaţase cum să stai drept şi să scrii în aşa fel încît să-ţi vină lumina din stînga, la 40-45 de grade. De atunci îşi amintea Gore cum se învirtea el ca floarea soarelui ca să-i bată bine lumina. Calculase cu sextantul lui găsit pe epava ce naufragiase aproape în gradina lui. Ce nu înţelegea Gore e că nimeni - dar nimeni - nu fusese pe vas. În schimb, totul era la locul lui. Gore cinstit îl împinse în larg şi se întoarse acasă cu sextantul. La început nu ştia la ce e bun, dar îl atrăgea în fiecare zi tot mai mult încît într-o zi nu mai putu să se dezlipească de el. Trebuise Gora să vină să întoarcă invers sextantul, care îl aruncă pe Gore pe geam, exact în gradină unde Gore se înfipse ca un Mig plantat de armia romană. Cind îşi reveni, soarele care îl orbea îi arată calea folosirii sextantului...

Gore aşteptă liniştit plicul cu subiectele. Îl şi vedea pe dinauntru, şi ştia deja ce trebuia să "x" - ulească. Doar că morala societăţii îl ţinea de la acţiune, şi îi spusese şi Gora să nu scrie decît după 5 minute după ce a primit subiectele căci altfel îl va întreba lumea de la cine le-a cumpărat. Gore primi subiectele şi le examină cu un ochi critic, puţin încruntat ca să nu i se vadă bucuria pe faţă, căci le ştia:

"-Uite, ăsta era la pagina 12 şi raspunsul este clar 'd' îmi aduc perfect aminte, ăstalalt îi la pagina 78 sus, pe pagina unde Gora îmi desenase un trandafir cu rujul ei...".

Gore se puse pe scris şi o vedea cu ochiul minţii pe Gora lui cea frumoasa cum citea cartea cu subiecte ca pe o incantaţie. Era îmbrăcată într-un maieu negru şi yegări asemenea, ce o prindeau atît de bine şi îi dadeau o prospeţime fenomenală feţei. Gora îi zîmbi lui Gore şi Gore fu pierdut pentru o clipă. Se pierduse în ochii Gorei şi în zîmbetul ei fermecător.

Foaia din faţa lui dispăruse undeva în ceaţa "realităţii" care celorlalţi li se părea reală. Dar Gore ştia. Vai, Gore ştia multe. Îl învăţase viaţa. Ştia că dincolo de ochii lui, lumea e alta, şi el o priveşte prin interfaţa societăţii. Ştia că dincolo e totul aici şi acum. Şi mai ales, în sufletul lui
sălaşluia de multa vreme Gora. Ştia că ea fusese acolo şi inainte să se nască el şi va rămîne şi după moartea lui tot acolo.... De fapt, în sufletul lui exista o legătură cu toata lumea, legătura care întrepătrunde materia şi o susţine cu însăşi forţa şi gîndul ei, cu însăşi viaţa ei.
[...]

Gore abia îşi reveni din extazul lui cu privire la Gora şi la "realităţile" lumii înconjurătoare şi se uita la ceas. Pierduse doar unul. Aşa că îi scoase pe celălalt. Şi începu să îşi etaleze "x"-urile perfecte exact în zonele corespunzătoare. Ieşi apoi mulţumit de la examen după ce dădu foaia la examinatorii ce rîdeau în sinea lor "He, he... habar nu a avut...". Ce ştiau ei că Gore era o baza de date inimaginabilă?! Gore se desprinse de facultate cu un şpaclu, şi visător se plimba pe străzi, nesigur de viziunea lui asupra lumii. Singura lui viziune sigură era Gora, şi ştia că fară ea ar fi devenit o busolă fără nordul ei. De fapt, pentru cine trăia Gore, dacă nu pentru Gora? Şi acum se gîndea la ea, şi ştia că ea ştia acest lucru.

Gore se întoarse la facultate, şi privi cum grila se suprapune perfect peste "x"-urile lui, cum de altfel era de aşteptat. Avea primul 10 (zece). Mai trebuia unul şi intra la facultate. Dar lui Gore i se parea totul mult prea simplu, şi de fapt nu realiza că exact aşa şi era. El credea că trebuie să te zbaţi, să gîndeşti, să munceşti pentru ca să intri la facultate. Şi acum începea să se simtă puţin dezamăgit. Dar nu se lasă cuprins de dezamageală. Porni la drum din nou. Se plimbă prin complexul studenţesc, care era cam gol, dar el nu avea de unde să ştie acest lucru. Nu vroia să trăiască aici fără de Gora, şi se zbătea să găsească o soluţie viabilă pentru amîndoi.

[Continuarea în curind] :-)

[Daca va mai fi]

Scrisă undeva prin 1998.

Numa' bine,

ză-k/

Gore şi extratereştrii

(versiune cenzurată din motive temeinice)

Gore-şi suflecă mînecile jegărite de lucrul în mina de plumb şi se spălă amarnic cu gîndul la nevastă - sa. Apa curgea încet la ghidajul de lemn pus pe grohotişul care-l vedea deasupra lui. Un pîrîiaş îşi chinuia zilele ajutînd la minerii sufocaţi de vaporii de plumb din mină. Gore o luă liniştit prin pădure fără a se uita în spate.

Prietenia cu oamenii din mină nu îl interesa în special pentru că era un om retras. Faţa lui lată cu nasul prelung buze de şacal şi zîmbet de puştoaică trăda singurătatea adîncă a trecutului său misterios. Pădurea era liniştită si omul mergea de aproape un ceas cînd un balon luminos îi ieşi înainte, orbindu-l. Apoi văzu extraterestrii! .. Erau mai mici şi mai la dreapta.

La capătul celălalt stăteau extraterestrii traşi la faţă cu cearcăne de-o palmă. Singura lor intenţie era să obţină energie. Îl şocară prea tare pe bietul Gore care sustras din lumea lui încetă a mai crede în fantome. I se părea că aiurează aiurea dar o duşcă de vin nu i-ar strica. Legat de o maşinărie ciudată, el dorea să ajungă odată acasă.

Prima Întrebare a extraterestrilor fu sinceră, din inimă :
- Cîte ţigări fumaşi astăzi, Gore?
Acesta roşi subit ascunzîndu - şi un sughit patetic si cu o vorbă hotărîtă răspunse la obiect :
- De unde ştiţi voi, mă? Că eu nu v-am făcut nimic si nu am făcut nici un rău dă cînd mă ştiu. Îmi place natura....

Dar nu mai apucă să spună nimic. Se trezise în mijloc. La stînga şi de jur împrejur era cîmpie. Gore retras îşi scuipă în palmă din trei mişcări si puse mîna pe spada scurtă şi lată, cu mîner de astrahan şi începu a-şi croi drum prin junglă. I se părea cel mai uşor traseu. In cîmpie se vedeau sclipocirile vulcanilor noroioşi. După un ceas de zbatere ajunse acasă. Nevastă-sa Gora îl aştepta în prag cu maşina de înfăptuit sarmale. Aşa plîngînd era frumoasă Gora, parcă mai frumoasă decît era cînd o luase. O găsise într-o gară vînzînd bilete pentru teatru şi i se făcu milă de ea. Ea se uitase la el prelung şi-şi mişcă urechile a iubire. El înţelese şi - aşa fu. Dar să ne întoarcem la Gore.

El obosit de drum o luă totuşi cu blîndeţe pe Gora:
- Ce mai face gutuiţa mea putredă ?
Ea sughită a plîns şi-i arată cu mîna maşina de Înfăptuit sarmale care şedea stricată deasupra unui morman de leviere. El, Gore, înţelese; şi de data asta va trebui să mănînce "La Restaurant". Mitul acesta cu "restaurantul" se aciuase prin zonă de cînd era Gore tractorist. Se transferase în minele de plumb pentru că nu reuşise la întrecerea "cinci pentru un tractor". Fugise el puternic dar şala stîngă nu-l lăsase. De cînd era mic şi picase din porumbar pe bunică-sa, şala nu-l lăsa în pace o clipă. Transferat în minele de plumb, nu avu el parte de o prea mare satisfacţie; doar pîrîul îi mai umplea inima de bucurie.

"La restaurant" însemna a merge repede în casă, a trage jaluzelele, dacă nu ai jaluzele, spargi geamurile, pui vesela de aluminiu, blidele de lemn şi te uiţi unii la alţii. Apoi ungi blidele cu şoric si le umpli cu lapte. Dacă grăsimea iese la suprafaţă în buline galbene în număr nepar va fi rău de tine. La ei tot timpul apărea în număr nepar. Sau cel puţin aşa spuneau ei pentru că nu putem fi siguri dacă ştiau să numere.

Trecură la fapte. După masă, Gore se uită din nou la Gora. Era frumoasă, degeaba spun alţii altfel. Femeie de oraş Gora se adaptase bine În locuinţa lui Gore. Oacheşă la faţă, băgăreaţă, vicleană, cu păr bucălat, întins pe umerii ei firavi ca două lentile de contact puse invers. Dar ceea ce înmărmurea la Gora era zîmbetul ei misterios care se asorta profund cu ochii ei mari, căprui, blînzi la pipăit cu gene moi pieptănate în sus. Nasul ei potrivit zîmbea adînc către fruntea ei lată cu riduri clasice.

În timp ce Gora era frumoasă, extraterestrii n-au stat degeaba. Ei se furişară după Gore şi ajunseră la el în casă. Urmăriră cu interes masa lor plina de bunătăţi si intrară in casă. Gore, ospitalier îi pofti să sadă: "Voi sînteţi nebănuiţilor; cum dracu vă spune "Extraşocati?", oricum nu impasă (contează). Haideţi ci şedeţi colea pe laviţi". Se vedea cît de colo că Gore era umblat prin lume, nu vorbea ca un începător şi apoi se complăcea cu Gora. Zbîrliţi şi negri extratereştrii îi legară de grindă cu capul în jos în aşa fel încît ceafa să măture podeaua. Numai atunci Gore realiză că nu-s extraterestrii cei cu care se întîlnise. Ăştia erau mai mici si mai urîţi. Pe Gore îl apucă panica, dar nu aşa dintr-o dată ci pe rînd; În primul rînd pe Gora, care avea probleme cu ceasul care stătea dacă era întors invers, şi apoi un ceas ca să afli ora se găsea numai la cîteva mile depărtare de mers prin deşert. Ea, îmbufnată, ţipă la ei:
"Mă noroioşilor au ştiţi voi a-mi spune cîtu-i ceasu ori că de nu vă spînzur unu cîte unu deasupra coşului de vă uscaţi pînă nici apa nu vă mai udă mă!"
Ei se uitară nemiloşi unii la altul. Auziseră ei de oameni, dar nici chiar aşa. Nemărmuriţi, i se adresară lui Gore telepatic :
"Ai tu mă Gore energie ?"
Dar de unde să le dea Gore săracul energie? Avea şi el un butoi cu gazolină nemţească pe care o găsise într-un tanc părăsit la marginea oceanului. Cu ce nostalgie îşi amintea Gore de fapta ceea.
Gore rîse ca un prunc şi le spuse extraterestrilor:
"Mă sleiţilor, voi ce-mi daţi mă dacă vă dau energie?"

Extratereştrii se uitară la musca neagră şi grea care se învîrtea în jurul becului. Apoi unul scoase un mic laser portabil de după ecuson şi-l aruncă după muscă. Aceasta delirată izbucni din aripi de două ori şi se aşeză liniştită fără zăbavă, pe marginea siguranţei de la intrare. Laserul se întoarse la stăpîn ascultător şi pîlpîitor.

Gore scăpă din strînsoare şi-ncepu a împarte la palme pe extratereştrii de le aplaudau urechile mici si greţoase. Aceştia fugiră disperaţi dar Gore nu se grăbea. Îsi dădu geaca de piele de viezure jos şi-şi îmbracă costumul de ski. Meticulos trecu ceara peste schiuri şi-şi încălţă clăparii adînci, de camuflaj. Ieşi în verandă. Afară ningea peste junglă cu fulgi mari disperaţi care picau din înalt răsucindu-şi poziţia pînă se lipeau de alţii de jos, mult mai veseli.

Gore le luă pe urme, dar se ghida greu pentru că îi abureau ochelarii de la ski si la piciorul stîng îl trecea un zgîrci. Îi ajunse cînd era colea să iasă de pe proprietatea lui. Le înfipse cîteva steluţe de Crăciun la fiecare în cap şi aceştia picară jos fără să mai spună mare lucru. Ce îi deranja pe ei nu era tija ci lumina puternic orbitoare care îi neliniştea. Gore îi bagă În tolbă şi îi aduse acasă. Casa lor frumoasă se vedea de departe; aşezată strîmb pe o stîncă frumos colorată, aducea a porumbar. Aşa voise si Gore să şi pară, în amintirea şelei lui stîngi tristă de atunci.

Gora care şi pregătise cuptorul cu vapori de plumb făcut de Gore dintr-o instalaţie de măsurat presiunea atmosferică din mina de plumb. Odată se întîmplase ca omul de pază să nu fie atent la presometru şi jumătate din mină pierise într-o avalanşă de plumb. Şi pe Gore îl căutaseră zile întregi prin fulgii de plumb dar nu îl găsiseră. Noroc că era mort de beat într-un şanţ ce ducea spre casă.

Gore înşiră extraterestrii pe sfoară şi Gora îi ciupeli. Dar înainte de a-i ciupeli Gora îi electrocută cu fierul de călcat, pentru că ei îi era milă să taie şi o găină darămite un extraterestru.
Aşa Gore mîncă bine ciorbă de burtă de extraterestru, şi trăi pînă la adînci bătrîneţi.

Numa' bine,
ză-k/

A fost odată ca niciodată...

... şi dacă n-ar fi fost nu s-ar mai povesti.

Mamăăă, cîte basme auzim noi în fiecare zi...

Ce mai, aproape ca te simţi ca în copilărie cînd bunica îţi povestea
gramadă la marginea patului, numai ca să te facă să adormi odata.

Despre toate cele şi ce-o mai fi, bagăm mare pe blogu cesta.

Aşteptam cu duioşie înjuraturi şi alte manifestaţii maneliste.

Numa' bine,
ză-k/