Simt că sînt gîdilat de apa care mă acoperî aproape de tot şi care roade din mine neîncetat. Da, sint un piertoi din mijlocul unui rîu de munte.
E frumos să fii piatră, şi dureros totodată, deoarece trebuie să ţii totul în tine şi nu poţi să spui nimic, pentru că şoapta ta o aud numai cei învăţaţi să audă.
"Oh, dar ce greutate plăcută s-a aşezat pe umerii mei? Hai să vedem. Da, uite-o cum lipăie cu picioruşele ei desculţe pe corpul meu rece şi neprimitor care îi dă fiori." Azi parcă e mai absorbită ca de obicei. Oare la ce gîndeşte? aţi spune voi. Asta e, voi nu ştiţi că pietrele ştiu gîndurile oamenilor, pentru că, sînt mute ţi închid în sinea lor frămîntări, dar şi bucurii strînse acolo de-a lungul mileniilor şi care sint destăinuite doar pîrîului care curge la vale ca un geamăt de suspine de dragoste, sau vîntului care duce un cor de voci prin frunzele atît de lucioase în bătaia soarelui sau a lunii.
E atît de pierdută în gîndurile ei încît nici nu observă că eu sînt absorbit de înfăţişarea ei. Fata e mlădioasă şi simt cum bătăile inimii ei mă învăluie, iar în trupuşorul acela lipit de mine clocoteşte viaţa; destoinică realizare a Creatorului. Dar gîndurile ei nu sînt cu mine. Se gîndeşte la iubitul ei pierdut undeva în întunericul nopţii. Deodată o apăsare îmi spune că sufletul iubitului a venit chemat de gîndurile ei, ca nişte lungi fire nevăzute. Sufletul îi mîngîie obrazul şi părul ei răsfirat pe mine. Ea tresare, şi parcă simte mîngîierea şi zîmbeşte la Lună. Presimt că în acelaşi moment sufletul ei îşi sărută iubitul sădindu-i în suflet parcă o adiere care stinge pentru moment focul dorului. Pentru că ei ştiu că distanţa nu desparte pe oameni ci îi apropie. Fata a adormit cu şoapta pîrîului în amintire şi alintarea mîngîierilor. Visează. Bănuiţi ce. Dar noaptea trece repede pentru mine care nu dorm şi zorii zilei se anunţă prin lumina care invadează valea şi aşterne rouă pe florile mute de somn şi de visare.
Fata se trezeşte parcă odată cu apariţia primei raze de soare ce a sărutat obrazul ei catifelat. Se ridică şi pasul ei e mult mai sigur, gîndurile ei, mult mai hotărîte, iar gura îi înfloreşte într-un surîs. Buzele ei calde îmi ating parcă într-un sărut, trupul meu, ca o mulţumire pentru găzduire. Inima mea de piatră tresare de bucurie: "Mai sînt şi astfel de oameni!". Fata pleacă, şi ştiu că va mai veni pentru a-mi încredinţa gîndurile ei, mie, ca o spovedanie mută.
Dar vai! În stagnarea mea nu m-am gîndit că o să plec din pîrîul care mă cioplea. Şi totuşi iată ca am fost luată, ridicată de această imensă cupă şi am căzut cu un zgomot asurzitor pe metalul neprimitor, care a desprins o bucată din mine. Dar asta nu a fost tot. Am ajuns într-un loc unde mi-au spart trupul în mii de bucăţi şi unde m-a cuprins o durere de nedescris. O bucăţică din mine a sărit în buzunarul unui om, un băiat, care tocmai trecea pe acolo. Nici nu ştiţi ce bucurie am trăit cînd după o lungă călătorie am simţit o mînă caldă, şi am ştiut că sînt salvat. Era fata cea frumoasă. M-a privit cu ochii ei blînzi si mari, iar apoi m-a prins într-un lănţişor la gîtul ei. De atunci nu m-a părăsit niciodată. Poate ştia cine sînt, poate nu, dar bunătatea ei m-a copleşit.
Aceasta este povestea mea, cu care v-am plictisit ochii şi v-am irosit timpul, care pentru om pare atît de preţios. De atunci a trecut mult timp, şi frumuseţea ei s-a ofilit, dar bunătatea şi blîndeţea din ochii ei nu a dispărut niciodată. Daca pietrele pot plînge, atunci am plîns cînd s-a stins într-o zi de iarnă şi cînd nu am mai simţit căldura inimii ei alături de mine. De aceea sînt trist azi în această casetă de lemn, în care îmi depăn amintirile în aşteptarea Ei.
End.
No comments:
Post a Comment